Mersul pe bicicletă. De la nevoie la pasiune

Guest Writer: Vlad Andrei Petrache – Consultant Generali

De ce îi spunem „mers pe bicicletă”? Pentru mine, ori mergi, ori pedalezi. Câteodată, pare că expresia asta a fost gândită de aceeași persoană care s-a ocupat de majoritatea pistelor pentru biciclete din București. Dar hai să nu fiu atât de acid chiar din primul paragraf. Sunt convins că voi mai avea ocazia și mai târziu. Sau nu.

Până să ajungem acolo, dă-mi voie să mă prezint. Sunt Vlad Andrei Petrache, am 28 de ani și sunt consultant în asigurări la Generali. Astăzi, însă, vreau să las la o parte partea profesională și să-ți povestesc despre omul din spatele consultantului – omul care a transformat o simplă nevoie, cea de a ajunge mai repede dintr-un loc în altul, într-o reală pasiune.

Totul a început când eram în ultimul an de facultate, la vârsta de 21 de ani. Deși aveam traseu direct de acasă până la cursuri, atunci când călătoream cu autobuzul 27 de stații, părea că folosesc mașina timpului. Împotriva mea. Adică doar mă simțeam mai bătrân la destinație. Bineînțeles, asta nu m-a oprit să folosesc timpul în avantajul meu. După ce învățam materia unui întreg semestru în ultima seară și rar mai prindeam vreo oră de somn, de cele mai multe ori le recuperam pe drumul de întoarcere spre casă. Cam așa a decurs primul semestru pentru mine. Doar că în preajma sărbătorilor lucrurile s-au agravat. Naveta la facultate începuse să dureze chiar și 1:45 ore. Iar asta m-a făcut să ma simt nedreptățit, neputincios, frustrat și pe alocuri disperat. Pus în fața acestor emoții, am hotărât să le concentrez în ceva care să îmi schimbe situația și mi-am pus întrebarea: „Cu ce mă pot deplasa pentru a ajunge mai repede la destinație?” Iar răspunsul firesc și aproape instantaneu a fost: bicicleta. Așa că m-am înarmat cu o parte din economiile mele și am dat iama în cel mai popular magazin de articole sportive pe care îl știam (nu îi dau numele până nu mă sponsorizează). Menționez că la acest moment nu știam absolut nimic despre biciclete. Și asta s-a văzut. De ce (recunosc că îmi este și rușine să zic asta)? Fiindcă mi-am ales o bicicletă de munte pentru a o folosi în oraș. A fost o decizie inspirată? Nu. Am ales ce mi-am dorit? Cu siguranță.

În semestrul al doilea, la 22 de ani, deja simțiam că am devenisem mai înțelept. Nu, nu datorită informațiilor revelatoare despre lumea înconjurătoare pe care le aflasem la facultate, ci datorită faptului că pedalând la cursuri, parcurgeam acea distanță de 10 km în 30 de minute sau chiar mai puțin. Și chiar nu conta că era frig, cald, că bicicleta era grea, că o parte din puterea cu care împingeam în pedale este aborbită de suspensiile față și spate, că anvelopele erau late, iar crampoanele lor nu ofereau cea mai eficientă frânare pe asfalt (detalii tehnice discutate pe larg în următoarele articole). Nimic din toate astea nu conta. Ce conta cu adevărat era sentimentul de libertate și de control asupra timpului în care ajung la destinație. Totuși, asta nu pot spune că nu a venit la pachet și cu riscuri. Iar participarea la traficul bucureștean implică multe riscuri. Aici mă refer la lipsa infrastructurii dedicate, gropi, șine de tramvai, șoferi care pot sta pe telefon, nu sunt atenți, pot fi neprietenoși cu bicicliștii, uneori recalcitranți, utilizatori de trotinete electrice și biciclete care circulă pe contrasens și multe altele. Ce am făcut cu toate astea ca să nu mă demotiveze? Le-am considerat sursa mea zilnică de adrenalină. Iar într-un oraș precum Bucureștiul, această sursă e precum energia solară: gratuită, inepuizabilă și disponibilă tuturor.

Pe la finalul facultății, m-am gândit că aș putea chiar să mai recuperez din banii dați pe bicicletă dacă mă apuc să livrez mâncare. Zis și făcut. Atunci, în 2018, abia se lansau primele astfel de servicii pe bicicletă, așa că am considerat că este șansa mea să fac ceea ce îmi place și să fac și niște bani de buzunar din asta. Pare o idee strălucită, nu-i așa? A fost. Până la un moment dat când am pedalat vreo 70 km într-o zi. Îți mărturisesc că după acel moment nu am vrut să mai văd nicio bicicletă timp de 2 săptămâni. Știi vorba aceea: „Ce-i prea mult strică”.

În 2019 cunoscusem pe cineva care avea exact același model de bicicletă ca al meu, așa că ne-am împrietenit foarte repede. Atunci a fost momentul când bicicleta a început să joace din ce în ce mai multe roluri în viața mea, printre care și cel de hobby. Astfel am început să fac trasee de mountain bike și să folosesc în sfârșit această bicicletă la adevărata ei valoare. Și crede-mă că nimic nu te face să apreciezi mai mult viața decât momentele când te dai la vale pe teren accidentat cu viteze de 50 km/h, iar lacrimile îți curg orizontal, pe deasupra urechilor.

În decembrie 2019 mi-am început activitatea la Generali, venind la birou, ai ghicit, tot pe aceeași bicicletă. Pe atunci eram singurul din agenția de pe Calea Moșilor 262 care se transporta astfel. 5 ani mai târziu, sunt încă singurul, dar încă mai sper să mi se mai alăture colegi. Speranța moare ultima.

În vara lui 2020, odată cu venirea pandemiei, am simțit cu atât mai mult nevoia de a mă „distanța social” de transportul în comun, iar cum bicicleta de munte devenise cam obositoare, am luat o altă decizie ce a venit natural: să îmi iau încă o bicicletă, de data asta una de oraș. Când m-am urcat prima dată pe ea, am înțeles ce simte proprietarul unei mașini sport. Mă refer la acel sentiment unde indiferent ce viteză ai prinde, vrei întotdeauna mai mult. Recunosc că mi-a dat un fel de dependență, dar aceasta s-a tradus prin dorința de a ajunge cât mai departe. Iar în cei 8400 km parcurși pe ea am adunat o mulțime de amintiri. Am pedalat în mijlocul verii, dar și la temperaturi negative. Am căzut, m-am accidentat, m-am zgâriat, m-am ridicat. Am pedalat pentru mine, pentru a ajunge la cei dragi mie, dar și pentru cauze caritabile. Am trăit o diversitate uluitoare de emoții pe acea bicicletă. Până pe 16 noiembrie 2023, când mi-a fost furată. Și astăzi îmi lipsește. Dar nu obiectul în sine, ci valoarea emoțională pe care a acumulat-o de-a lungul anilor și kilometrilor acestora.

Iar ca să marchez această valoare, în 2024 am hotărât să rezum într-un tatuaj toate rolurile pe care le îndeplinește bicicleta în viața mea (de la stânga la dreapta):

• frunza, care reprezintă conectarea cu natura, dar și componenta ecologică;
• bicicleta în rolul de prieten (te ascultă, nu te judecă și te scoate în locurile alea mișto de care nici nu știai că există);
• gantera, care reprezintă bicicleta drept sport;
• regina de pe tabla de șah care înseamnă libertatea de mișcare;
• ceasul reprezintă economia de timp;
• dacă sunt nervos, o plimbare pe bicicletă mă relaxează imediat, deci pedalatul înseamnă și terapie pentru mine;
• sănătatea sistemului cardiovascular;
• componenta socială, în sensul că poți pedala alături de prieteni; dar poți și să te împrietenești foarte ușor cu ceilalți participanți la trafic, fie ei șoferi, pietoni, bicicliști, trotinetiști, motocicliști.

Tot în 2024 am înlocuit bicicleta furata cu una potrivită nevoilor mele de acum. Adică ceva cu apărători de apă, lumini integrate, transmisie pe curea, portbagaj și genți laterale (detaliez toate astea într-un articol separat).

Ca să trag o concluzie după toate aceste întâmplări, ar fi că lumea bicicletelor este la fel de diversă precum cea a asigurărilor. Și chiar dacă știi ce vrei, nu înseamnă întotdeauna că este și ceea ce ai nevoie. Iar dacă nu știi ce ai nevoie, întreabă-mă. Este gratuit și îți răspund cu mare plăcere.

Așa că dragă cititorule, îți sunt recunoscător că ai rămas alături de mine până la final. Sper că ți-a plăcut călătoria mea până aici. Pentru mine a fost cu siguranță interesantă. Cu bune și cu grele.

Iar dacă vrei să iei legătura cu mine legat de asigurări, de biciclete sau de ambele, mă găsești în agenția Generali Calea Moșilor 262 din sector 2, la telefon: 0734 933 949 și pe mail: vlad-andrei.petrache@consultant.generali.ro

Pe curând!